Cauzele şomajului sunt examinate de specialişti, pornindu-se de la gruparea lor în: cauze generatoare de şomaj de dezechilibru şi cauze generatoare de şomaj de echilibru.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta agregate de muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează. Folosind curba cererii şi ofertei vom urmări posibilitatea formării şomajului de dezechilibru astfel .
Curba cererii agregate de muncã relevã interesul patronului de a angaja un numãr mai mic de persoane sau de a înlocui forþa de muncã cu alþi factori de producþie, pe mãsurã ce salariul practicat este mai mare decât salariul de echilibru.
Curba ofertei agregate de muncă relevă numărul persoanelor dispuse să se angajeze, în funcţie de evoluţia salariului. Atunci când salariul practicat este la un nivel mai ridicat decât salariul de echilibru, înseamnă că piaţa muncii este în dezechilibru, apărând un excedent de forţă de muncă. Acest excedent de forţă de muncă se numeşte şomaj de dezechilibru.
Cererea de muncă, relativ inelastică la modificarea salariului, se explică prin mai mulţi factori de influenţă, între care acţionează şi costul marginal. Aceasta înseamnă că dimensiunea cererii de muncă este influenţată de şansa pe care patronul o are de a realiza din activitatea ultimei persoane angajate, încasări mai mari decât cheltuielile efectuate. În scopul maximizării profitului, patronul urmăreşte ca încadrarea de noi salariaţi să se realizeze la nivelul la care este costul suplimentar al folosirii unei unităţi adiţionale de forţă de muncă, astfel ca aceasta să fie egală cu productivitatea sa marginală.
De asemenea, şomajul de dezechilibru este cauzat şi de folosirea tehnicii noi în cadrul unităţilor economice. Aceasta constă în faptul că patronul are posibilitatea de a realiza economii la cheltuieli şi, deci, un profit mai ridicat în situaţia în care cheltuielile pentru tehnica nouă sunt mai eficiente decât cheltuielile pentru plata salariilor, ceea ce determină reducerea cererii de forţă de muncă.
Rezultă că cererea pe piaţa muncii ţine seama de modul în care se realizează combinarea factorilor de producţie, prin substituirea factorului muncă cu factorul de producţie capital, întreprinzătorii având astfel şanse de a fabrica bunuri economice în condiţii de eficienţă superioară.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru reprezintă, aşadar, procese economico-sociale complexe, cum ar fi: evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice sau substituirea muncii prin capital; presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului minim; creşterea ofertei de muncă, îndeosebi din partea noilor generaţii care au atins vârsta legală de muncă, creşterea ce nu se corelează cu nivelul salariului; creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de vârsta a doua etc.
În asemenea împrejurări pot apărea mai multe forme de şomaj, între care relevant este şomajul ciclic, specific recesiunii economice. Acest şomaj depinde de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu, fără însă să fie excluse şi unele situaţii în care el se manifestă pe un termen lung.
Cauzele generatoare de şomaj de echilibru provin îndeosebi din starea activităţilor economice la nivelul de bază, microeconomic.
Şomajul de echilibru este acela care apare atunci când în activitatea economică de ansamblu este echilibru, dar o parte din populaţia activă disponibilă nu găseşte imediat un loc de muncă. De asemenea, un număr de persoane active disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să obţină salarii mai mari, astfel că apare o ofertă suplimentară de forţă de muncă .
Reiese din figură că, în punctul E numărul de salariaţi ceruţi şi oferiţi NE concordă, la salariul de echilibru SE înregistrându-se un şomaj de echilibru.
Creşterea salariului la S1 face să se dezechilibreze cererea şi oferta. Astfel, apare diferenţa între N1 şi NE, şi un nou punct de echilibru.
În a doua jumătate a secolului douăzeci, unii economişti, între care Milton Friedman, susţineau că şomajul voluntar este şomajul natural.
Pentru ei, şomajul natural este şomaj de echilibru, deoarece rezultă dintr-o alegere deliberată.
Această formă de şomaj se numeşte şi şomaj natural, deoarece el este determinat de cauze ce ţin de şomajul voluntar, cât şi de alte cauze, apreciate ca normale într-o economie cu piaţă concurenţial-funcţională.
Cauzele care generează şomaj de echilibru provin, în esenţă, din necorelarea cererii cu oferta de muncă în mai multe situaţii ca: în desfăşurarea anumitor activităţi; în ocuparea unor locuri de muncă; în dezvoltarea unor entităţi teritoriale; în angajarea pe diferite locuri de muncă a persoanelor care nu au calificarea corespunzătoare; în transmiterea informaţiilor necesare privind existenţa diferitelor locuri de muncă etc.
În condiţiile în care o persoană sau un grup de persoane părăsesc, în mod voluntar sau prin concediere, locul de muncă, devenind şomeri pentru un anumit timp, acesta se numeşte şomaj fricţional. El este consecinţa dezutilităţii marginale a folosirii forţei de muncă. Persoanele respective preferă mai mult să nu lucreze decât să accepte un salariu a cărui mărime pentru ei s-ar situa sub un anumit nivel minim. Astfel, persoanele care caută de lucru urmăresc un loc de muncă retribuit cu un salariu mai mare, iar patronul nu doreşte să angajeze persoanele respective.
Modificările tehnologice, de modă şi de gust sunt specifice economiilor dinamice, astfel că apare un excedent de forţă de muncă în industriile aflate în declin, care trebuie să se deplaseze în industriile sau în sectoarele în ascensiune. În condiţiile în care ar exista o cunoaştere şi o mobilitate perfectă pe piaţa muncii, atunci o persoană ce devine şomer la un loc de muncă, s-ar muta imediat la un loc nou de muncă.
Treptat, mulţi specialişti au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele decenii din ţările dezvoltate este mai ales şomajul voluntar, negând şomajul involuntar care este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect pentru politicile economice.
Şomajul structural este acela care se formează din cauze de natură economică, ce acţionează în faza descendentă a unui ciclu economic pe termen lung, atunci când nu se pot crea locuri de muncă durabile în acord cu creşterea ofertei de forţă de muncă. Asemenea cauze privesc restructurarea economiei, pe fondul epuizării valenţelor aparatului de producţie de a potenţa creşterea economică, precum şi pe fondul manifestării evidente a crizei energetice şi a crizei de materii prime etc.
Mutaţiile structurale se pot ivi atât la nivelul macroeconomic, cât şi la cel mezo sau microeconomic, generând discrepanţe între calificările cerute de patronate şi cele ale ofertanţilor de forţă de muncă.
Geneza şi dinamica acestui şomaj se pot aprecia corect ţinând seama de legătura dintre ritmul apariţiei schimbărilor în cererea şi oferta de bunuri materiale şi servicii din economie; gradul de concentrare teritorială a activităţilor economice sau inexistenţa diversificării producţiei de bunuri; mobilitatea relativ redusă a ofertei de forţă de muncă etc.
Şomajul structural se referă deci nu numai la modificările economice determinate de progresul tehnologic, ci şi la cele determinate de aspectele structurale ale forţei de muncă.
Aşadar, şomajul se manifestă din multiple cauze, care ţin de esenţa economiei de piaţă, ca şi de comportamentul specific al unor persoane. Şomajul se manifestă ca urmare a perioadei trazitorii petrecute de unele persoane între două locuri de muncă sau de cei nou-intraţi pe piaţă în căutarea unui loc de muncă, în urma neconcordanţei care apare între aptitudinile solicitate şi cele ale şomerilor, dar şi ca urmare a faptului că în anumite sectoare şomajul fluctuează, reflectând anumite configuraţii sezoniere specifice.
O bună parte a şomerilor este formată din tineri şi femei, iar rata şomajului la aceste categorii a crescut în decursul timpului.
Evident, accepţiunea şomajului structural nu trebuie limitată la modificările economice, ci trebuie luate în calcul şi consecinţele concurenţei în alte domenii, cum ar fi: schimbările în cerere ca urmare a mutaţiilor ce au loc în preferinţele consumatorilor, declinul producţiei unor bunuri datorită restricţiilor în domeniul materiilor prime specifice sau a unor măsuri guvernamentale privind taxarea, contractarea, evoluţia monetară şi fiscală ş.a.
Şomajul tehnologic este şomajul generat de modernizarea vechilor tehnici şi tehnologii de fabricaţie. Aceasta se realizează prin evoluţia ramurilor propulsatoare ale unui nou mod tehnic de producţie şi prin accentuarea procesului de concentrare a producţiei şi capitalului.
Şomajul sezonier este şomajul care depinde de factorii naturali ce influenţează puternic activitatea din anumite ramuri economice, ca agricultura, construcţiile, turismul etc. Acesta este un şomaj de durată relativ mică şi poate fi resorbit mai ales prin pregătirea persoanelor respective pentru o activitate complementară, ce ar putea fi efectuată în perioada critică.
Şomajul nu este o mărime omogenă, ci cunoaşte forme multiple şi diverse, denumite, de obicei, în funcţie de cauzele ce stau la baza genezei lor.
În condiţiile actuale, specialiştii apreciază ca fiind formele predominante următoarele: şomajul de conversiune, acela care afectează îndeosebi salariaţii ce aveau locul de muncă stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă sunt posesori ai unei calificări ce le poate favoriza o stabilitate mai mare şi dreptul la un ajutor de şomaj mai avantajos; şomajul repetitiv, acela care include persoanele ce cunosc o alternanţă de perioade de activitate şi de şomaj, afectând mai ales tinerii şi persoanele cu o calificare slabă, degradând competenţa profesională şi statutul lor social; şomajul de excluziune, acela care cuprinde populaţia activă formată din persoanele în etate, cele mai puţin calificate, cele aflate în şomaj o perioadă lungă, indiferent dacă primesc sau nu ajutorul de şomaj.
Delimitarea unor astfel de forme ale şomajului şi a cauzelor lor prezintă o însemnătate specială pentru înţelegerea costului şomajului şi a posibilităţilor de diminuare a efectelor şomajului, pentru îmbunătăţirea gradului de ocupare a forţei de muncă, precum şi statutul social-economic al şomerilor în contextul naţional-statal şi internaţional.
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.
Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate de nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, cât şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare. Aspectele de natură economică privesc îndeosebi reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie unde există şomeri. Trebuie precizat că indemnizaţia (ajutorul) de şomaj nu asigură acoperirea totală a salariului avut de şomer în perioada anterioară şi nici nu se raportează la salariile medii. Indemnizaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă totuşi modalitatea cea mai folosită de garantare a unui venit minim pentru şomeri. Ponderea acestui ajutor în raport de salariu, perioada pentru care se acordă, modalităţile de calcul şi condiţiile pentru a fi încasat sunt specifice în diverse ţări sau grupe de ţări.
Aspectele noneconomice sunt mai dificil de măsurat cantitativ, însă ele sunt evidente, pornind de la stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei şi aşteptării, până la atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii antisociale.
Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de complex şi cuprinzător. Aici se au în vedere aspecte cum sunt:
- irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul reduce rolul determinant al muncii ca factor de producţie şi eludează caracteristicile de neconservabilitate a muncii;
- diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul întreţine o stare de nesiguranţă în rândul persoanelor angajate. Totodată, subtilizarea forţei de muncă înseamnă un factor de reducere a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi de salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului, cu efecte negative asupra dezvoltării economiei;
- scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului propagat al şomajului. Astfel, şomajul duce la reducerea generală a veniturilor şi a încasărilor la buget (impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc.), iar aceasta determină reducerea cheltuielilor bugetare;
- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de şomaj şi a altor cheltuieli sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc.;
- alienarea unei părţi însemnate a populaţiei ajunse în condiţii de şomaj etc.
Costurile mari pe care le implică şomajul pot fi apreciate şi prin gruparea lor în: costuri directe şi costuri indirecte.
Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat protecţiei sociale a şomerilor.
Acest fond se foloseşte, în principal, pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, a calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru susţinerea proceselor de reconversie a forţei de muncă. De regulă, pentru aprecierea costurilor sociale se iau în calcul estimările privind cheltuielile antrenate de şomaj, ca factor de risc social major.
Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie.
Ele apar sub forme ca: pierderi de producţie determinate de neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare; reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare; deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă; descurajarea personalului în plan profesional, social şi general-uman.
Aprecierea complexă a costului şomajului impune surprinderea şi a unor efecte pozitive pe care le poate genera acest fenomen. Asemenea efecte pot fi sesizate în domenii care ţin mai ales de comportamentul profesional al salariaţilor, astfel: incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională, pe baza căreia să caute locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate; pregătirea forţei de muncă pe coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi, pentru a corespunde mai bine atât mutaţiilor ce intervin în activitatea economică, cât şi exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia.
Corelarea pe termen lung a costurilor şomajului cu efectele sale permite formularea concluziei incontestabile potrivit căreia şomajul este un fenomen negativ, costurile lui fiind mai mari atât pentru persoanele lezate direct, cât şi pentru economia şi societatea în ansamblu.
Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este util să avem în vedere şi Legea Okun. Această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului Naţional Brut, pe de altă parte.
Denumirea vine de la economistul american Arthur M. Okun, cel care a formulat-o. El a folosit ca premisă a analizei sale faptul evident, observabil prin experienţă, potrivit căruia persoanele ocupate participă la producerea de bunuri economice, iar şomerii nu participă la activităţile economice. De aceea, A. M. Okun a formulat concluzia: se poate presupune că existenţa şomajului înseamnă pierderea unor şanse de a crea producţie naţională sau de a asigura creşterea acesteia, ceea ce constituie un factor de încetinire a măririi Produsului Intern Brut, sau de stagnare şi chiar de scădere a lui.
Înţelegerea acţiunii acestei legi trebuie pusă în legătură cu ansamblul efectelor pe care le are şomajul în economie, începând de la nivelul firmei până la nivelul macroeconomic. Asemenea efecte sunt de natură economică, socială, culturală, morală, psihologică etc.
Iată de ce se impun imperios politici raţionale de ocupare a forţei de muncă în ansamblul economiei naţionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu