Şomajul – dezechilibru macrosocial

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-socale şi şomajul dovedesc cum funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un moment dat. Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi macrosociale.

    Şomajul este analizat în literatura de specialitate din diverse unghiuri, formulându-se opinii care constituie obiectul unor ample controverse. Pe parcurs, au fost date diferite definiţii pentru şomaj, ţinând seama de gradul cunoaşterii şi de posibilităţile de măsurare a lui. Deşi există diversitate în definirea conceptului de şomaj, totuşi se pot desprinde elemente comune care se regăsesc, în proporţie mai mare sau mai mică, în toate opiniile.

    Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cerere globală de muncă şi oferta globală de muncă.

    Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a înregistrat iniţial un caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă însă total şi definitiv existenţa unei stări de ocupare optimală a forţei de muncă.

Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să urmeze un model ciclic.

   Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, care nu găsesc unde să se angajeze.

    În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează şi alte criterii pe baza cărora se delimitează şomajul ca: ajutorul de şomaj; disponibilitatea de a începe lucrul; gradul de protecţie socială etc.

    Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (BIM), sunt persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele patru săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţia de ocupare şi formare profesională sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.; sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.

    Sunt incluse, de asemenea: persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă; persoanele

care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul.

    Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP), indiferent dacă primeau sau nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de protecţie socială.

În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.

    Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.

    Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit sau se află în imposibilitatea de a accepta acest salariu. Un asemenea şomaj arată că sunt şi persoane care nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin negocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă.

    În şomajul voluntar se includ: persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent; şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele pe care le oferă unităţile economico-sociale la un moment dat; persoanele casnice, care, deşi au hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc.

    Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând că atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.

    De obicei, şomajul este analizat din perspectiva şomajului involuntar. Însă, creşterea sau reducerea ocupării nu se identifică automat cu diminuarea sau sporirea şomajului, deoarece şomajul trebuie apreciat mai complex, ţinând seama de mutaţiile ce au loc în ansamblul populaţiei active, precum şi de distribuţia şi durata şomajului într-o ţară, într-un context determinat de parametri economici, sectoriali şi sociali.

     Problema măsurării şomajului. Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţi specifice de înregistrare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici. Principalele caracteristici ale şomajului, despre care se culeg informaţii sistematice sunt: nivelul, mărimea sau proporţia la un moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura sau componenţa.

    Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi doresc să lucreze.

    Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei metodologii proprii fiecărei ţări. În România, măsurarea şomajului se asigură cu ajutorul Balanţei forţei de muncă sau al Anchetelor asupra forţei de muncă. Se urmăreşte nivelul şomajului în corelaţie cu populaţia totală, cu populaţia ocupată şi cu forţa de muncă. în toate cazurile se acordă o atenţie deosebită calculării indicatorului „Populaţia ocupată”.

Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în expresie relativă.

    În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate din populaţia activă civilă.

    În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata şomajului (Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns) şi populaţia activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100.

   În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se poate folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată.

   Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă este atât de natură economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care rezultă o anumită aproximaţie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii de decizie social-politică manifestă uneori o tendinţă sau alta.

    Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tineri care încheie un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoane aflate în şomaj deghizat, adică sunt subocupate, în sensul că, de exemplu, pentru o activitate ce poate fi realizată de patru persoane sunt angajate cinci persoane etc.

    Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor de şomaj, totuşi au intenţia de a se încadra în muncă, aşa cum ar fi, de exemplu, persoanele care îngrijesc copii; persoane care au un loc de muncă, însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care au mai multe locuri de muncă, determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi; persoane care nu doresc să lucreze din motive strict personale etc.

    Măsurarea şomajului implică luarea în calcul a intensităţii şomajului. Aceasta înseamnă realizarea unor operaţii ca: stabilirea în mod ştiinţific a ritmului de lucru; determinarea corectă a momentului pierderii locului de muncă şi încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a reducerii activităţii depuse cu diminuarea duratei zilei ori săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a salariului etc.

    Măsurarea şomajului necesită şi evaluarea duratei şomajului, respectiv a intervalului de timp dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii intensităţii activităţii depuse, până la reînceperea normală a activităţii. Durata şomajului poate fi diferită de la o persoană sau categorie de persoane la alta, astfel că se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.

    Durata medie a şomajului se poate calcula ţinându-se seama de: numărul şomerilor şi ritmul intrărilor, respectiv, ieşirilor în şi din şomaj. Aceasta ne permite să apreciem şomajul sub aspectul punctului de pornire şi cel al mişcărilor ulterioare, adică intrările în şomaj şi ieşirile din şomaj.

    Măsurarea şomajului în punctul de pornire se asigură prin procedeele statistice curente, în timp ce mişcările ulterioare ale şomajului necesită calcularea corelată a unor mărimi de intrare şi de ieşire. Astfel, intrările cuprind: persoane concediate, persoane care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoane casnice ş.a. Ieşirile cuprind: persoane care găsesc noi locuri de muncă, persoane care preferă să îngrijească copii, persoane care emigrează, pensionari ş.a.

    Rezultă că durata şomajului este cu atât mai mare cu cât numărul şomerilor în punctul de pornire este mai mare; iar durata şomajului este cu atât mai mică cu cât intrările şi ieşirile în/din şomaj sunt mai mari.

    Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei lui.

În acest sens, trebuie să se calculeze şi să se înregistreze sistematic structurile şomajului pe domenii de activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe sexe etc.